VARIANTA AUDIO

Aurel Vlad – Gheorghe Coman, Dumnezeu să-l odihnească, v-ar fi spus istoria Măgurei de-a fir a păr. Era sculptor, membru al filialei Ploieşti din care făcea parte şi Buzăul. În Europa taberele începuseră din 1959, în Austria au fost simpozioane de sculptură. S-a hotărât să se facă şi la noi un astfel de simpozion, la Măgura. A mai fost un simpozion, aici, în Bucureşti, la Balta Alba, lucrări foarte bune. Lucrările au fost distruse sau mutate când s-a construit un cartier nou.

Primul simpozion în Bucureşti a fost organizat sub egida UAP sau a fost ceva spontan?

Aurel Vlad -  Nu cred că a fost ceva spontan, cred că tot UAP-ul s-a ocupat. Camaroschi, Apostu, poate şi Buculei, Bolea, nu mai ţin minte, dacă văd lucrările cred că le recunosc. Un alt simpozion a fost la Medgidia, în ceramică.

Da, cred ca am vazut catalogul.

Aurel Vlad -  ... cu lucrări mari, frumoase. Când s-a construit Canalul au fost distruse. Înainte de Măgura Apostu a lucrat în carierele de acolo.

Au fost evenimente care au anticipat, de fapt, tabăra.

Aurel Vlad -  Exact. Da nu numai Apostu, au mai fost şi alţii. Nicăpetre Bălănică a lucrat acolo. Lucrau în carieră şi veneau cu vagonul de lucrări. Apostu, aşa se spune,, s-a dus şi a lucrat vreo doi ani şi a venit cu două camioane de lucrări: şi-a deschis expoziţie la Uniunea Scriitorilor.

E un sat lânga Măgura, Ciuta...

Aurel Vlad - Da, un sat de pietrari. Erau specializaţi în cruci şi scoteau piatra chiar de acolo, de lângă Măgura. Inainte de târgul de primăvară, Târgul Paştilor, le puneau în căruţ şi le vindeau la Alexandria. Erau vestiţi, ciopleau tradiţional, cu ţiu, un fel de târnăcop ascuţit la ambele capete. La ediţia a 2-a m-am dus şi eu, era acolo profesorul meu din Galaţi, Turcu Gheorghe, dar ştiam de tabarapentru ca la prima ediţie fusese adevăratul meu profesor, Mihai Mihai care mi+a spus: „Aurele este ceva formidabil, să ştii, este aşa, ca în Paradis.’’ I-am înâilnit pe Manuela Siclodi, pe Bela Crişan, acum sunt căsătoriţi, locuiesc în Austria, m-am împrietenit cu Barbu Bocu, Dinu Câmpeanu, am cioplit o vară întreagă cu el. Am stat la mânăstire, un paradis. Scriam poeme, îmi aduc aminte, scriam de mâinile lor mari care au înflorit, au înflorit în urma bătăturilor, eram îndrăgostit de ei, mi se păreau cu toţii zei, eroi, aşa frumoşi cum erau, sculptau... Era muncă brută, e adevărat, aveau şi cioplitori, un număr de vreo cinci cioplitori. Atunci l-am cunoscut pe Nicăpetre, cu cămaşa albă, un domn, era o minune de om, aşa înalt şi cu cioplitorul după el, toţi îl venerau.
Şi am mers multe veri, am fost şi cu Romelo Pervolovici, tot gălăţean de-al nostru... Măgura a mers an de an şi dorinţa mea a fost mare: să termin la timp facultatea şi să prind tabara. Şi am prins a 15-a ediţie, penultima.

Peste 260 lucrări.

Aurel Vlad -  Păi înmulţim 16 cu 16. Sunt multe. Era foarte important pentru generaţiile mai tinere. De pildă, pe atunci eu nu înţelegeam pe Paul, pe Gorduz, pe Maitec, nume mari, oameni care erau afirmaţi. Gorduz n-a mers deloc, avea simpozionul lui la mare...

Aşadar unii dintre sculptorii care erau deja afirmaţi nu mai mergeau în tabere pentru că nu era un loc destul de vizibil?

Aurel Vlad -  De pildă Flămând, care era atunci preşedinte, Grigore Minea, şeful filialei Bucureşti. Paul a fost o singură dată, Predescu la fel.

Taberele erau mai mult pentru tineri, o posibilitate de a debuta?

Aurel Vlad -  Noi aşa credeam, aveai sentimentul că nu te-ai realizat, că nu eşti sculptor dacă n-ai trecut printr-un simpozion, mai ales cel de la Măgura.

Un fel de examen de maturitate artistică?

Aurel Vlad -  Da, da, toţi doream să ajungem într-o tabără bună. Eu chiar îmi propusesem asta. Am colegi fără viziunea artistului de atelier, sunt sculptori de simpozion, merg în 10,12,14 simpozioane pe an.

La Măgura era un proces de selecţie prin care erau alesi participanţii?

Aurel Vlad - Bineînţeles.

Şi cine făcea selecţia?

Aurel Vlad - Selecţia o făcea UAP, secţia sculptură de la Bucureşti. Depuneam cereri şi ei alegeau.

Se depunea un proiect?

Aurel Vlad -  Nu, o cerere. Pe lângă cei care erau deja afirmaţi, mergeau oameni tineri: Sava Stoianov, Liviu Russu, Tănăsescu... Liviu Rusu cred că a mers de cele mai multe ori la Măgura, de vreo 5, 6 ori, an de an. Au mai fost şi alţii, Răchită Leonard. Au făcut lucrări minunate, erau foarte talentaţi. La Măgura primeam 5000 de lei, cheltuiam 1000 pe mâncare şi ne întorceam cu 4000. Erau bani, salariul era 1200…

Se dormea la mânăstire?

Aurel Vlad - Numai la mănăstire am dormit. Iar mănăstirea s*a dezvoltat în timpul ăsta. Chiliile erau vechi de 100 de ani, au fost dărâmate şi reconstruite din cărămidă.

Erau şi premii sau doar banii respectivi oferiti ca salariu?

Aurel Vlad - Ne dădeau la inceput o sumă  şi la sfârşit cred că luam totul. Lla sfârşit făceam un act de donaţie pentru lucrare către Consiliul Judeţean. Lucrările
deveneau proprietatea Consiliului Judeţean. In momentul în care Consiliile au fost desfiinţate, lucrările au rămas fără proprietar.

Ştiu că terenul a fost retrocedat mănăstirii, iar Muzeul local a concesionat tabăra ca să poată să o îngrijească.

Aurel Vlad -  De la cine a concesionat?

Reporter – De la mănăstire.

Aurel Vlad -  Deci mănăstirea a devenit proprietar al lucrărilor.

Cum vă alegeaţi tema lucrării, existau anumite restricţii din punctul ăsta de vedere?

Aurel Vlad - Nu aveam temă. Şi nu ne impunea nimeni tema. Singurul care mai avea temă era Domnul Coman. În tabără te duceai să realizezi gândul cel mai tainic, o lucrare pe care nu o puteai expune la Salonul Municipal sau la Salonul Tineretului care erau atunci închinate semi-centenarului partidului sau unui alt eveniment politic. In tabere sunt lucrări bune, frumoase, puternice, de aceea taberele sunt parte a istoriei sculpturii româneşti. Cine vrea să cunoască această istorie trebuie să treacă şi pe acolo.

Vă amintiţi ce teme aţi urmărit?

Aurel Vlad - In primul an am venit cu temele pe care le lucram în facultate. Îmi dădusem diploma cu un păpuşar şi mai făceam în perioada aceea şi un fel de bărcuţe, dorinţa de a călători... Sunt dunărean, eram cucerit pe vremea aceea şi de Divina Comedia, lucram pentru o expozitie la Ravena. Dorinţa mea de a ajunge la Măgura şi în Italia era foarte mare... Eram tineri şi credeam că vom fi nemuritori.
Căsoaia a fost iniţiată într-un parc dendrologic construit în timpul Imperiului austro-ungar. Când ne-am dus noi, parcul nu mai era îngrijit, dar aveau plante mai ciudate, arbuşti deosebiţi, deşi atunci nu m-a marcat asta... Au fost artişti foarte buni la Căsoaia. Apostu a sculptat un altar dacic, o piesă înaltă, care are o nişă sculptată, vopsită în albastru. Am văzut-o acum 2 ani, are aceeaşi forţă de evocare chiar dacă albastrul s-a mai şters, mi-a plăcut la fel. In urmă cu doi ani am mers la Arad într-o jurizare şi am fost cu un coleg la Căsoaia. Parcul a fost abandonat, a crescut vegetaţia. Au tăiat vegetaţia în jurul lucrarilor, aşa că strecurându-ne, ne trezeam din când în când în mijlocul unui luminiş cu o piatră în mijloc. A fost ca un miraj, mie nu mi-a venit să cred. Eram mut de uimire, părea un film SF. Piesele mi s-au părut foarte frumoase, mai ales lucrările figurative. Bolea Aurelian are un nud, o femeie aplecată, spatele era plin de muşchi, dar anumite zone erau pline de o carnaţie formidabilă. Jean Pârvan are 2 arlechini aşezaţi pe 2 coloane, subţirei, frumoşi, erau ca doua spirite...

Existau anumite probleme formale care vă ghidau în alegerea temei sculpturilor?

Aurel Vlad - Era opţiunea fiecăruia.[...]

Sculptorii aveau nişte referinţe internaţionale, constructivism, în zona sculpturii abstracte?

Depindea de fiecare cât efort depunea să citească, să se cultive. Aveam o bibliotecă bună la Uniune, existau abonamente, aveam colegi care mai ieseau in Occident...

Care erau preferinţele dumneavoastră ca artişti, daca aveaţi, dacă vă puteţi aminti care ar fi fost repere ca artişti, de valoare din Occident?

Aurel Vlad – Noi aveam cultura unor absolvenţi care se străduiau în zona figurativului. Ii ştiam pe cei din zona abstractă, dar nu îi cunoşteam pe artiştii care mergeau în simpozioanele din Occident. Nu aveam astfel de repere. Cred că văzusem vreo două albume din Austria. În perioada asta se mergea în simpozioane în străinătate, în Austria, Germania, RDG, Bulgaria, Ungaria, Polonia, erau si simpozioanele din Lituania, Estonia. [...]

În 1970 la Măgura au fost Apostu, Napoleon Tiron, Liana Axinte, Buculei. Fiecare avusese o excursie afară, fiecare văzuse un pic din ce se lucra acolo. Fiecare vorbise fie mai pe ascuns, fie mai direct cu alţii. Ei au prins deschiderea aceea până în 1970. In 1970 a terminat generatia gibonilor. Ei au dat tonul la multe. [...]