1. În ce tabere de sculptură ați fost?
În România în 1970 și 1975 la MĂGURA BUZĂU (piatră) și în1971 la ARAD (piatră).
2. În ce fel era experiența dintr-o tabără de sculptură diferită / specială față de experiența obișnuită de a lucra în atelier?
Vară, pentru mine anotimpul sculpturilor în aer liber, între colegii mei, deci nu singură în atelier, sculptură monumentală, neîncăpătoare în atelierul personal: diferențe evidente.
3. Era dificil să reușești să participi la o tabără? Cine realiza selecția?
Nu mi-am pus această problemă, pentru mine venea de la sine invitația de participare; presupun că alegerea participanților la taberele de sculptură se făcea de către Biroul de conducere al Secției de Sculptură din UAP .
4. Era o tabără avantajoasa financiar - bani, premii?
Nu cred că erau mulți bani, nu-mi amintesc exact; banii nu însemnau valoarea sculpturilor pe care le lăsam locului respectiv. Pentru noi artiștii tineri, însemna ceva, dar nu cred că mai mult decât bucuria experienței sculpturii monumentale și a lucrului împreună cu colegii. La asta te gândeai când plecai într-o tabăra de sculptură.
Pentru participare la Tabăra Măgura Buzău am primit Premiul UAP în 1975.
5. Cum vă alegeați tema pentru lucrarea dintr-o anumită tabără? Vă amintiți?
Nu eram constrânși de teme date. De altfel, temele vin singure din registrul spiritual și profesional în care ne găsim; ele sunt cine suntem sau cine vom fi.
Ne alegeam locul pe care aveam să lucrăm sau se tragea la sorți, nu-mi amintesc bine, oricum nici măcar această temă nu putea fi – LOCUL - o temă deoarece locurile erau legate între ele așa cum eram noi așezați și legați între noi.
6. Era vreo constrângere în felul în care vă alegeați tema lucrării? Existau riscuri în ceea ce privește alegerea temei ? Simțeați că există cenzură?
Acolo nu exista cenzură. Temele mele veneau din spațiul religios și mitologic.
Cred că o importanța mare avea faptul că la acea vreme se afla la conducerea Județului Buzău un om deosebit, tovarășul SÎRBU cineva dintre acei rari la acea vreme în țară, care, într-o astfel de poziție, reușea să ne dea sentimentul de siguranță și apărare de care un artist are nevoie pentru a se putea dezvolta în libertate.
Poate că un alt motiv ar fi și acela că se rămânea la înțelegerea formei exterioare, la un soi de emblematic legat de mărime, formă, material întrucât îmi amintesc că am avut un interviu pentru TV pe care mi l-a luat Adrian Păunescu și prima lui întrebare a fost :”Cum se face că o femeie mică și fragilă creează o sculptură atât de “mare”?”
La care eu am răspuns: “Un om mare nu face obligat lucrări mari”…
7. Aveați anumite probleme formale pe care le explorați și care vă ghidau în alegerea temei?
Problema mai mult sau mai puțin formală erau “proporțiile” care conduc către monumental precum și “claritatea formei”. Acestea nu ghidau către anume teme, ci le creau.
8. Care erau în vremea aceea (anii ‘70-80) reperele dumneavoastră în sculptură?
Oricât s-ar dori - din punct de vedere critic - ca reperele mele să explice scolastic ceea ce cream, singurele mele repere erau ideale, poate de căutare filosofică, veneau dinăuntrul meu, lucru care m-a uimit și pe mine mai târziu.
9. Considerați că lucrările din taberele de sculptură erau o referință semnificativă pentru sculptura românească a vremii?
Da. La acea vreme, sculptura forța ușile atelierelor, Moore, Brâncuși, Giacometti, Calder, erau cei încotro se privea – sculptura monumentală.
Simpozionul de la Măgura a fost fratele/sora primului Simpozion de PIATRĂ din Europa, înființat de sculptorul PRANTL în Austria, la St. Margarethen. S-a format o avangardă europeană în sculptura acelui timp, anii ‘70. Școala lui Brâncuși se dezvolta în spațiul public, oarecum în masă, păduri de piatră, neobișnuite, care rămîn și acum ieșite din comun și merită să fie cercetate.
Despre PRANTL și o grupă de artiști europeni, între care și un sculptor japonez care trăia în Germania, îmi amintesc că ne-am întâlnit la inițiativa lor la Tg. Jiu, pentru a sărbători Sf. Paște la Masa Tăcerii….
10. Aveau lucrările un impact care să depășească granițele țării? Ați participat și la tabere de sculptură din afara țării?
La întrebarea asta am răspuns deja. Am participat în 1976 la un Simpozion de sculptură în LEMN în Moravany Piestany, Slovacia, în 1979 la un Simpozion de Medalii în BRONZ la Nyregyhaza, în Ungaria și în 1983 la un Simpozion de sculptură mică în BRONZ la Iserlohn, în Germania….
M-am desprins apoi definitiv de acest fel de a lucra .
11. Se scria despre lucrările din tabere ? Care erau ecourile în rândul criticilor și în rândul publicului larg?
Desigur că se scria, ecourile erau extraordinare, eu mă simțeam ca o divă; eram puși în față, era o Avangardă care avea curaj și libertate. Îmi amintesc de un om și critic drag, Mihai Drișcu, cu care nu ne plăceam o vreme nicicum, până la Simpozionul jubiliar, al cincilea de la Măgura, la care am participat în 1975. La vernisaj a venit la mine și mi-a spus fraza asta ciudată despre succes pe care am întâlnit-o și în teatru, la premiere:
-“Ai lovit-o!”
Mihai Drișcu a devenit prietenul atelierului meu.
12. Puteți să ne povestiți vreo întâmplare care vi se pară caracteristică pentru taberele de sculptură?
În afară de MOMENTUL cutremurător de emoționant al ridicării lucrărilor cu ajutorul macaralelor, moment de învățătură spirituală și de dragoste, un moment profesional, îmi amintesc de chiolhanurile tipice Măgurei, de o zi în care s-a făcut aprovizionarea bucătăriei și ni s-au trimis foarte multi pepeni verzi mari. Noi locuiam în deal, până la locul primului Simpozion s-au rostogolit pepenii pe care i-am alungat la vale în apropierea locului nostru de lucru. Alergarea Pepenilor și mîncatul nucilor, în august, până la înnegrirea totală a mâinilor și a gurii…
13. Care considerați că este rostul și locul taberelor acum?
Nu prea mă interesează, observ doar că “Taberele” au devenit, în timp, nespecifice; cunosc acest “obicei” din Vest. În parte vine dintr-o libertate sau din nevoia de a avea UNDE să lucrezi și cu ce să lucrezi, nevoi pecuniare și de management; cred că acum pot fi transformate în REZIDENȚĂ…