VARIANTA AUDIO

În ce tabere de sculptură aţi fost ? Mă refer la taberele din România.

Alexandru Călinescu-Arghira: Sunt trecute în curiculum vitae cronologic, prima a fost la Arcuş.

În 1978.

Arghira: Da. Şi de atunci în fiecare an în câte o tabără.

... 1979, Măgura, Buzău; 1980, Hobiţa, Târgu Jiu; 1981 Brăila; 1982, Sălişte, Sibiu; 1985, Tescani , Bacău…

Arghira: Da, în ţară în 1985, la Tescani.

... 1992, Sibiu; 2008, Blaj; 2008 Negreşti...
În ce fel era experienţa dintr-o tabără de sculptură diferită sau specială faţă de experienţa obişnuită de a lucra în atelier?

Arghira : O diferenţă foarte mare pentru că aici ţi se puneau la îndemână tot felul de posibilităţi tehnice. Vorbesc nu conceptual, ci din punct de vedere tehnic: aveai macarale, aveai oameni ca să te ajute, la Măgura, la Arcuş... Era diferenţă şi de material, fiindcă şi materialul conta foarte mult, erau tabere de lemn cu material lemnos şi tabere în care predomina piatra... Au fost şi tabere de metal – Galaţiul la care n-am participat, în schimb am făcut o lucrare mare la Brăila. Eu am înfiinţat chestia asta pentru că la Brăila au vrut o tabără de sculptură, dar nu era material şi atunci m-am dus la Galaţi. După ce am văzut tabăra de la Galaţi i-am zis primarului: păcat că dumneavoastră nu aveţi şantier naval - ei aveau - că făceam şi noi nişte lucrări în metal, ce frumoase sunt alea de la Galaţi! Când a auzit primarul a înnebunit. Cum adică nu avem? A dat telefon imediat, cine vrea să facă metal? Am fost vreo trei inşi care am vrut şi, într-adevăr, a fost o experienţă deosebită. Am lucrat chiar în şantierul naval.

Era dificil să participi la o tabără ? Cine făcea şi cum se făcea selecţia?

Arghira: Se depuneau cereri. Era secretarul secţiei de sculptură cu care te aveai mai bine sau mai prost, era o comisie, mă rog, nu era dificil, dar nu erau nici foarte, foarte mulţi cei care cereau la început. Pentru că era multă muncă, nu erau bani mulţi, adică nu câstigai, ci erau bani de subvenţie, aveai casă, masă, totul era asigurat, transportul.. Dar era - cum să spun - era mai mult de ordin artistic, te afirmai, scriau ziarele, apăreai în revistă, veneau critici pe acolo, fotografi. Era o dorinţă... Eu la început nu m-am dus de leneş ce eram, am zis cum să mă duc eu să bat bolovanul, eram speriat, cum să tai eu bolovanul ăla mare? Dar încetul cu încetul m-am dat pe brazdă şi am învăţat cel mai mult când m-am dus prima dată la Carrara, în 1984. Mi-am depus candidatura de la Paris şi am fost acceptat. N-am tăiat în viaţa mea cu flexul, la Măgura totul era de mână, cu ciocanul, cu dalta... cam astea erau diferenţele.
A fost o perioadă foarte bună, prolifică pentru cultura românească. Măgura era cea care dădea tonul, de fapt. Era acolo un secretar [prim secretar], Băciucu, a iubit sculptura, a iubit sculptorii, a iubit arta şi a făcut tot ce a putut ca să meargă Măgura 16 ani. [Îi aduc acum un omagiu, când nu mai e printre noi. – text adăugat de artist în interviul din 14 octombrie 2012].
[...]

Taberele erau avantajoase în primul rând la nivel simbolic, pentru că aveaţi o anumită vizibilitate. Erau avantajoase şi financiar, aţi primit premii în bani?

Arghira: Eu eram si profesor, luam banii pe toată vacanţa, adică pe toată vara. Nevastă-mea era şi ea profesoară... Şi mai luam şi de la Uniune, îmi dădeau 5000 de lei pentru o lună de zile. Şi aşa îmi ţineam familia şi copiii pe lângă mine, în tabere. Avantajul era de ambele părţi. Lucrarea rămânea acolo fără să fie plătită direct la valoarea ei, dar era plătită sub alte forme: casă, masă, rezonanţă în literatura de specialitate, apăreau întotdeauna articole în revista Arta... [şi în ziarele locale]
[...]

Cum vă alegeaţi tema pentru lucrarea executată într-o tabără? La faţa locului sau vă duceaţi cu un proiect?

Arghira: Sunt două variante: fie te duci cu un proiect - ştii cam ce ţi se dă acolo, de exemplu la lemn ştii că ai nişte trunchiuri de copac, mai mici sau mai mari şi pe chestia asta îţi creezi un proiect -, fie la faţa locului în funcţie de materialul pe care îl ai, de exemplu la Măgura trăgeai din pălărie [locul si materialul].

Blocul de piatră sau….

Arghira: Locul cu piatră cu tot.
[…]

Nu existau constrângeri în alegerea temei lucrării, nici riscuri şi nu aţi simţit vreo cenzură...?

Arghira: Nu, nu, deloc.

Aveaţi anumite probleme formale pe care le exploraţi si care vă ghidau în alegera temei? Aveaţi anumite teme, să zicem, pe care le lucraţi în atelier şi pe care apoi le transpuneaţi la o altă scară, în alt material?

Arghira: Nu, nu, de obicei eu luam în calcul locul unde trebuia să termin lucrarea. Mă uitam cam ce ar merge, pe orizontală, pe verticală, într-o parte, strânsă, lată... apoi piatra, lemnul, materialul îţi transmite ce să faci, îţi sugerează...
[...la Oloron] Era un parc în afară oraşuluii, urcai şi era un podiş drept, o alee care făcea o curbă şi în mijloc o peluză de iarbă. Zic: aici vine patul meu, exact pe mijloc şi o să fie alb. Mi-am căutat fiare, m-am dus la fierărie şi am cărat acolo o groază de fiare, le-aţi văzut în poză, le-am fotografiat înainte şi după ... Dăi şi dăi, tăiat, lipit încă o bucată, am făcut două tăblii, capătul de aici şi capătul de la picioarele patului şi restul este din beton, e mai mic spre mijloc şi are legătură cu pământul, deci pomii ăia se duc cu rădăcinile în pământ. Ce să mai spun, locul contează foarte mult ...

Care erau reperele dumneavoastră în sculptura din vremea aceea, e vorba de anii 1960, după ce aţi terminat facultatea, şi apoi de anii 1970, 1980. Care erau sursele?

Arghira: Aici e o chestiune de cultură generală, în fond şi la urma urmei din ce vezi prin reviste... Oricum nu aveam tangenţe cu realismul socialist, am făcut şi eu vreo două lucrări, am făcut o temă de muncă - aveam o poză, dar nu mai ştiu pe unde e - o lucrare destul de măricică, a fost o comandă a ministerului, erau nişte zidari…, dar erau trataţi puţin gotic. „Zidari” sau „Construcţie”, titlul conta foarte mult pe vremea aceea. Făceai o cuconiţă cu ceva în braţe, îi ziceai „Maternitate” şi era Maternitate...
[…]

În afară de revistele franceze la care aţi fost abonat prin intermediul prietenilor din Franţa, vă amintiţi şi alte reviste la care aveaţi acces?...

Arghira:  La una care se chema Pologne.

La Pologne care era în franceză şi engleză.

Arghira: Au mai fost nişte reviste ruseşti, după care au apărut Skirele…

Din Iugoslavia vă amintiţi ce reviste veneau ? Din RDG ?

Arghira: În RDG aveam prieteni, mi-au trimis... mulţi erau tributari lui Käthe Kollwitz… unele lucrări nu mă interesau, la noi se lucra mult mai bine.

Aţi văzut expoziţia lui Moore de la Sala Dalles în anii 1960?

Alexandru Călinescu-Arghira: Da.

A avut impact asupra artiştilor români?

Arghira: În ce an a fost?

Cred că în 1966. Sau în 1967.

Arghira: Eu îl văzusem deja pe Moore, la Viena. Pe Giacometti, care mi-a plăcut foarte mult.

Vorbeam despre sursele dumneavoastră şi despre colecţiile de reviste franceze, poloneze şi din R.D.G. Ştiu că Uniunea a permis artiştilor să achiziţioneze cărţi prin biblioteca. Aţi beneficiat de asta?

Arghira: Nu, că nu aveam bani. Astea erau contra cost. Într-adevăr, nu costau foarte mult raportat la preţul lor, dar trebuia să ai bani. Au fost unii artişti care au beneficiat de cărţi valoroase. Eu aveam, în schimb, materiale primite, numai că a trebuit să le vând, n-am avut încotro. Nişte cărţi foarte frumoase cu arta din Ciclade, primite de la o prietenă. Au mai fost cărţi de la cineva care avea rude în străinătate, o doamnă foarte drăguţă, de familie foarte bună, îmi şi sublinia, am şi acum cărţi cu adnotări. Era o enciclopedie doamna asta... Nu, nu mă pot văieta că n-am avut informaţii. Plus că la noi nu era cazul de cenzură. Cenzura era mai mult la scris, la muzică cel mai puţin... La plastică mai venea câte unul şi se amesteca, îşi dădea cu presupusul, chiar dacă nu era de meserie, venea, găsea el ceva... Eu am avut multe necazuri ca student, am făcut de mărimea asta dansul unui oşean, dansul cu cuţite din Oaş, dacă îl ştiţi, cu două cuţite. Un dans al sabiilor. Un dans interzis de regimul comunist. Am făcut această lucrare şi a fost o expoziţie în cinstea Partidului, am făcut un soclu din lemn, era din ghips patinat şi a venit cineva de la Serviciul de Cadre şi a zis că a lui Călinescu nu pleacă – încă nu eram Arghira - şi nu mi-a luat lucrarea. După aia l-am întâlnit şi i-am zis: în mod normal dumneata nu ai ce căuta ca şef la Cadre pentru că dumneata te-ai opus ca eu să particip la o expozitie în cinstea Partidului, dumneata îţi dai seama ce ai făcut? Dacă nu îl laşi pe un om să participe în cinstea Partidului, dumneata eşti un antipartinic, ce cauţi şef la Cadre?
Luni de zile am umblat când am terminat facultatea, nu mă primea nimeni nicăieri, nu am putut să mă angajez.

Din cauza dosarului?

Arghira: Din cauza dosarului, dar eu n-am ştiut. Şi după ce am încercat de mai multe ori să mă angajez - îmi pare rău dar aveţi nevoie de… Da, cum să nu, veniţi mâine, veniţi luni... Iar când mă duceam - nu aţi avut noroc, s-a ocupat postul, noi n-am ştiut că a făcut nu ştiu cine o cerere... Am făcut rost de 50 lei, m-am urcat în tren 10 lei cu naşul şi am plecat la mare, la Costineşti. Acolo era un bar în curtea unui om, noi îi spuneam la Costinental, o curte ţărănească cu gard atâtica, cu mese, cu scaune, fripturi, bere... Într-o seară zic; de o bere îmi iese; şi m-am dus. Mai era un singur loc la o masa. M-am aşezat, am comandat o bere şi după aia am început să vorbim despre una, despre alta. Zic: nu ştiu, nu am noroc unde mă duc să mă angajez. Când aţi terminat? Păi, anul acesta, zic, acum 2 luni. Şi nu găsiţi? Nu găsesc, mai încerc. Incercaţi degeaba. Cum adică? Nu găsiţi aşa uşor, depinde în ce domeniu vreţi. Păi în domeniul în care am învăţat, unde să mă duc, salahor cu o lopată? Dar de unde ştiţi? Păi eu să nu ştiu? N-aţi fost dumneavoastră acum 2 săptămâni... v-am văzut dosarul, eu sunt şeful la cadre de acolo.
Şi am ajuns la o şcoală de muzică şi arte plastice în Giuleşti, unde a plecat un pictor. M-am dus la director care era, bineînţeles, membru de partid şi mi-a zis: tovarăşe profesor, să veniţi... Staţi puţin că încă nu sunt profesor, am origine proastă, bunica mea a avut moşie, eu am terminat acum o lună, pe unde m-am dus nu m-a angajat nimeni... Să ştiţi, să nu pierdem vremea degeaba... Nu mă interesează, dacă faci treabă te vreau pe dumneata. Si aşa am intrat în învăţământ.
[...]
Consideraţi că lucrările din taberele de sculptură erau o referinţă semnificativă pentru sculptura românească a vremii?

Arghira: Probabil că da. Zic probabil, nu sunt foarte sigur, în orice caz taberele au fost o şcoală pentru unii care n-au cioplit în viaţa lor o bucată de marmură sau de piatră, printre care şi subsemnatul. Prima piatră de o anumită mărime am făcut-o la Măgura, nu mai fusesem în nicio tabără, m-am dus chiar cu o anumită frică, nu ştiam cum e. A fost o şcoală din punct de vedere al grupului de artişti, al vieţii în comun cu ceilalţi artişti. De obicei artiştii sunt destul de singuri în atelierul lor... Cam singuratici, nu ca la teatru unde faci parte dintr-un colectiv. Aici era prima dată când lucram într-un colectiv, era un fel de emulaţie pentru că aveam colegi în jur şi voiai să nu fie ăla mai bun ca tine... Pe de altă parte, era şi o şcoală din punct de vedere tehnic... Pentru întreaga evoluţie a culturii şi a sculpturii româneşti taberele au fost de foarte bună calitate, au adus foarte mult bine. Ce pot să spun mai mult? Eu cred că da.

Lucrările au avut impact şi în exterior? Sau au fost mai degrabă un fenomen local?

Arghira: Cred că mai mult local. Nu au fost tabere internaţionale. Practic n-au putut să fie decât între noi, noi ne-am judecat unul pe celălalt, alţii de meserie ne-au judecat pe noi, bine sau rău, mai bine sau mai puţin bine. Oricum, au fost necesare taberele, nu s-a pus problema de tematică, nu s-a impus nimic în mod special, era un loc unde puteai să faci exact ce te ducea mintea şi gândul şi, mă rog, fiecare gândea pentru el, nu trebuia să faci niciun efort să te cenzurezi...
Era depolitizat: politica era să lucrezi.
[…]

Care au fost cele mai importante participări la taberele de sculptură din afara ţării?

Arghira: … toate au fost importante, din toate înveţi, în toate cunoşti lume nouă, colegi noi. Cele mai importante din punct de vedere artistic?

Haideţi să le trecem în revistă [vezi CV]. Aş vrea să vorbim un pic despre simpozioanele franceze care v-au adus contacte importante cu anumiţi critici şi despre simpozionul de la Seul.

Arghira: Primul simpozion internaţional la care am participat a fost în Germania Democrată. Fiecare simpozion îşi are rostul. Nu toate, dar unele dintre ele îşi au rostul lor în viaţa mea. Nu ştiu dacă să le clasez, ce pot să spun, ca importanţă ca mărime sau ca realizare? Pentru că am, de exemplu, două - Seul şi Madrid - care sunt foarte importante. Cel de la Seul era dedicat Jocurilor Olimpice. Madridul era Capitala Europeană a Culturii. Foarte important şi cel de la Oloron, s-au ocupat Ministerele Culturii din Franţa şi Spania împreună cu Comisia Europeană şi cu bani şi de la primăria locală. Sigur că au mai fost şi alte simpozioane, mai mici, dar pentru mine de foarte mare importanţă a fost primul simpozion de la Carrara, unde am învăţat să tai piatră că habar nu aveam. De leneş ce am fost, când auzeam că e de tăiat piatră ziceam că nu, nu, nu, lasă să meargă alţii... Şi până la urmă m-am dus şi acolo am învăţat să lucrez marmură şi am prins drag de marmură, ceea ce găsesc că este foarte important pentru mine. Eu acum nu am niciun fel de problemă cu o bucată de marmură, mă joc cât de mare o fi. Nu mai pot fizic, adică am nevoie de un asistent, colegii mei sculptori din Bulgaria au asistent la atelier, un student sau un sculptor mai tânăr care este remunerat şi care le face toată treaba grosieră din atelier [şi care învaţă cu această ocazie].