1. În ce tabere de sculptură aţi fost?
În 1972 şi 1974 la MĂGURA BUZĂU, 1975 şi 1976 la Arcuş, 1979 la Lindabrun, Austria, 1980 la Forma Viva, Slovenia, 1981 la Hobiţa, Târgu Jiu şi în 1982 la Highland Sculpture Park, Landmark, Scoţia.

2. În ce fel era experienţa dintr-o tabără de sculptură diferită / specială faţă de experienţa obişnuită de a lucra în atelier?
Este vorba de un alt tip de lucru, conceput en plein air, în peisaj, având o dimensiune importantă, complet diferit de dimensiunea intimistă a sculpturii de atelier, în general fără bune condiţii, fără prea multe materiale şi utilaje…

3. Era dificil să reuşeşti să participi la o tabără? Cine realiza selecţia?
Nu era prea dificil pentru tinerii debutanţi iesiţi de la Grigorescu, căci selecţia nu era prea riguroasă ...de aceea, la Măgura, de exemplu, avea acces toată lumea. Taberele erau într-un fel vacanţe muncitoreşti agreabile, într-un mod diferit şi creativ, fiind modeşti artiştii tineri şi fără prea multe mijloace pentru vacanţe.

4. Era o tabără avantajoasa financiar - bani, premii?
Fără prea multe pretenţii materiale… era un fel de a petrece o vară agreabilă, într-un mod diferit şi creativ, într-o atmosferă artistică amicală si colegială... La Arcuş, de exemplu, se putea veni cu familia.

5. Cum vă alegeaţi tema pentru lucrarea dintr-o anumită tabără?  Vă amintiţi?
Lucrările mele, ca idee, erau grosso modo inspirate de loc, de amplasament, de tehnologie şi de materialul oferit ...dar, desigur erau şi idei, concepte exersate în atelier, uneori idei recente... inspiraţie Land Art de ce nu ?

6. Era vreo constrângere în felul în care vă alegeaţi tema lucrării? Existau riscuri în ceea ce priveşte alegerea temei ? Simţeaţi că există cenzură?
Nu simţeam că există cenzură !!! Feelingul era spre libertate… Poate o autocenzură, neuitând, desigur, saloanele oficiale « Cântarea României » şi tendinţa unor tineri spre un figurativ expresionism « passe partout », într-un fel la modă prin atelierele şi saloanele din anii ’70, un figurativ care ajunge cam anacronic şi prin simpozioanele din această epocă.

7. Care erau în vremea aceea (anii ‘70-80) reperele dumneavoastră în sculptură?
Reperele mele în anii ‘70-‘80 erau mai puţin româneşti, mai degrabă din arta occidentală sau, de ce nu, brâncusiene - un reper uitat în universul mic şi închis în care trăiam.
Brâncuşi descoperit cu atâta fanfară în anii ‘60 de public şi de critici fusese cam uitat zece ani mai târziu, ba poate chiar cenzurat, mai greu de expus într-un spaţiu public sau în celebrul salon « Cântarea României » de la Sala Dalles.

8. Consideraţi că lucrările din taberele de sculptură erau o referinţă semnificativă  pentru  sculptura românească a vremii?
Da şi nu... Văzut de astăzi, după părerea mea lucrările tinerilor artişti din taberele româneşti ale anilor ‘70 - 80 pot ilustra universul destul de restrâns al unei generaţii şi al unei ţări izolate de ideile şi curentele artei contemporane. Dar exista deseori şi evidente excepţii!

9. Aveau lucrările un impact care să depăşească graniţele ţării? Aţi participat şi la tabere de sculptură din afara ţării?
Cele câteva tabere / simpozioane internaţionale care invitau români erau uneori invadate de japonezi harnici sau de artişti de alte origini… se exersau idei noi, se lucra şi în grup, se depăşeau tendinţele individualiste, apăreau opere colective şi anonime…

Repet, cele patru tabere internaţionale la care am participat sunt: 1979 Lindabrun, Austria; 1982 Forma Viva, Slovenia; 1983 Hobiţa, Târgu Jiu, România; 1982 Highland Sculpture Park, Landmark, Scoţia

10. Se scria despre lucrările din tabere ? Care erau ecourile în rândul criticilor şi în rândul publicului larg?
Tânăra critică de la Arta publica texte despre tabere, desigur, era ceva nou şi incitant…

11. Puteţi să ne povestiţi vreo întâmplare care vi se pară caracteristică pentru taberele de sculptură?
Ar fi multe de povestit, amintiri gravate în memorie, dar să nu ne pierdem în detalii şi făcând literatură… Cred că o figură tipică pentru tabere a fost maestrul Apostu care, trebuie recunoscut, a marcat o generaţie. Sculptura lui concepută ca o « cioplitură » - în atelier sau în simpozione - are o clară unitate. Munca din tabere se inspiră din activitatea şi tehnologia artizanală, uneori artiştii devin ei înşişi niste artizani musculoşi, cu mâini zdravene şi abile, obsedaţi de materiale şi de scule. Amintirile cele mai nostime sunt legate de munca şi de viaţa în grup, de serile lungi « after work », de băut vin uneori fără moderaţie, de amestecul de comedie şi filozofie, de discuţiile fără sfârşit despre arta…

12. Care consideraţi că este rostul şi locul taberelor acum?
Este un subiect pe nu-l cunosc prea bine, nu mai frecventez de ceva vreme taberele sau simpozioanele. Taberele sunt locuri unde se manifestă tendinţa de a lucra opere efemere, instalaţii. Sunt mulţi artişti care reuşesc să se remarce în tabere sau lucrând pe cont propriu direct într-un spaţiu natural, la fel cum sunt mulţi cei care fac maratonul câteodată atât de anonim al taberelor situate în locuri mai puţin frecventate de presă, având, astfel, mai puţine şanse de a fi remarcaţi. Cred că cei care au ceva de spus original în arta, cei care pot fi ei înşişi, pot combina foarte bine munca de atelier şi cea în aer liber cu aceeaşi tenacitate, reuşită şi dexteritate. Epoca noastră cunoaşte schimbări rapide, artiştii sunt din ce în ce mai numeroşi şi au dificultăti de adaptare într-o lume din ce in ce mai concurenţială şi mondialistă… Bogaţia şi facilitatea în materie de comunicare nu aranjează universul artei contemporane, din ce in ce mai anacronic şi mai derutant.