Elena HARIGA: Fãceam schiþele ºi ideile din atelier, fãrã sã ºtim, fãrã sã ºtim unde le pui, unde le lucrezi, decât localitatea cel mult, cum e spaþiul, cum e ambientul, ce se întâmplã acolo, atunci când ajungeai. Culmea e cã trãgeai ºi la sorþi, ºi piatra ºi locul ºi atunci atunci trebuia sã o îndeºi acolo, ideea cu care ai venit sã corespundã. Nu întotdeauna ºi chiar foarte greu sã corespundã, nici cu locul. ªi asta spun cã - în contactul cu Japonezii - am învãþat lucrul ãsta cã nu trebuie sã violentezi, nu trebuie sã vii tu sã te impui. Ei vin, se uitã în jur, se plimbã, îºi cautã locul întâi, ºi pe datele care sunt acolo intervin cu ceva care sã-i dea personalitate, sau sã sublinieze o idee, ºi în general, o idee de obicei foarte poeticã, ºi lucrul ãsta mi s-a pãrut excepþional de frumos. Nu îl ºtiam, mã rog, îl ºtiam teoretic. Dar de pildã când am ajuns acolo - mi-am dat paºaportul târziu ºi am ajuns peste o lunã. Tabãra era de 2 luni, deci ei lucrau de o lunã, eu când am venit, m-au ºi întrebat dacã am ajuns sã vizitez. Am zis cã nu, cã am venit sã lucrez. ªi i-am vãzut pe un perimetru foarte mare, scoteau pãmânt, cãrau cu roaba, îl duceau în altã parte. Nu înþelegeam ce vor sã facã. Asta se întâmpla la marginea unei cariere ºi piatra era foarte deasupra pãmântului. Ei au curãþat pânã au dat de stratul de piatrã, care era foarte poros ºi inegal ºi patinat. L-au curãþat, l-au mãturat ºi pe urmã am vãzut cã încep sã facã niºte coloane cu diametrul destul de mare, dimensiuni diferite. ªi pânã la urmã ce se întâmpla? L-au plantat în acest spaþiu, în raport unele faþã de altele încât dacã te duceai pe o cãrare în preajma lor, aceste coloane ajungeau sã se uneascã pe o linie orizontalã toate. Cu toate cã erau la diferenþa de nivel a pãmântului. Calculate frumos, ele te aduceau la o liniºte deasupra orizontului, iar jos era aceastã frãmântare. Diferenþã între roca brutã ºi ce au cioplit ei, încât era un efect extraordinar de frumos. Tot pe principiul ãsta a interveni mult ºi cu inteligenþã ºi cu sensibilitate ºi cu poezie ºi mã gândeam la diferenþa de ºcoalã, pânã la urmã nu numai ºcoalã, e natural sã fi aºa când plasezi o lucrare în spaþiu, trebuie sã comunice cu ce este în jur, nu sã fie aruncatã acolo ºi sã te izbeºti de ea. Ori o ignori, ea nu te cheamã, poate te ºi încurcã. Asta mi-a plãcut mie din taberele unde am lucrat. Am mai fost odatã, m-au invitat tot ei, ºi am vãzut cã nu numai eu am învãþat de la japonezi. Cam în general aºa se distribuia în spaþiu. Un spaþiu foarte frumos acolo ºi viu. Acolo ajungeau sã facã ºi nunþi, petreceri. Erau ansambluri. Foarte frumos. Nu am mai mers sã vãd ce s-a întâmplat. Mãgura e adevãrat, era mai izolatã, ºi mai feritã. Sper cã nu s-a distrus.
Reporter: Nu. Sunt în stare bunã de conservare.
Elena HARIGA: Am primit acuma în primãvare o scrisoare de acolo cã vor sã-i facã un statut, sã o conserve. Au grije extraordinare pentru ºi m-am bucurat cã era foarte greu de lucrat. Era o piatrã extraordinar de durã, cu picamãre mici ºi mi-am terminat degetele. Nu mai puteam sã þin nici apa în mâini, sã mã spãl pe faþã, dar se lucra din greu. ªi mã bucur cã sunt încã protejate.
Reporter: Cum era experienþa dintr-o tabãrã? Diferitã faþã de experienþa obiºnuitã de lucru în atelier?
Elena HARIGA: Eu în atelier adevãrul e cã nu am lucrat piatrã, de pildã, numai în afarã. În atelier am început cu modelat pãmântul. Pãmântul, în bronz am lucrat, ºi lemn direct ºi mi-a plãcut foarte mult lemnul, fiindcã nu aveam mult spaþiu, curte, te limitezi. Pânã la urmã am mers în direcþia asta ºi mi-au plãcut. Îmi place bronzul, pãmântul ars, lemnul. Dar, altceva, exact cum spuneam, afarã colaborezi cu ce e in jur. E o compoziþie mare, largã, pe când în atelier lucrurile le faci pentru spaþiul în care te afli pânã la urmã ºi bineînþeles cã se poate adapta tot la ce ceva spaþiu asemãnãtor, la o comandã.
Reporter: Era dificil sã participaþi la o tabãrã? Cum se fãcea selecþia?
Elena HARIGA: Da. Selecþia o fãceau birourile, profesorii noºtrii. Nu era chiar simplu. Erai ales.
Reporter: Deci, erai invitat sã participi.
Elena HARIGA: Da. Ei, ca femeie e iarãºi o experienþã specialã în taberele noastre. E o diferenþã sã lucrezi. ªtiind cã nu am atâta forþã ca ei eram foarte harnicã ºi conºtiincioasã. Începeam lucrul devreme ºi atuncea, tot timpul ciocãneam, ei mai stãteau pe la bãut, pe la nu ºtiu ce ... La un moment dat au început sã ascundã ºi sculele ca sã nu mai ajung înaintea lor. Astea erau mici farse, nu era cu rãutate, dar mã rog. Alergam tot dealul ca sã îmi caut sculele. Pe când ceilalþi, nu te ajuta nimeni. Mi-au arãtat cum sã pornesc picamãrul, când a trebuit sã-mi despic un pietroi mare, era din 2 pãrþi, ºi a venit, mi-a arãtat cum porneºte, mi-a fãcut o gaurã ºi trebuia sã fac vreo 12 gãuri pe lungime, pe lãþimea pietrei de 90 - 1 metru. Era mare, ºi îi simþeam cum se uitã cum mã descurc, eram singura femeie ºi am reuºit. ªi când am ajuns la ultimul, eu nu mã uitam în jur pentru cã eram foarte atentã, când am ajuns la ultima am auzit urale ºi bravo Elena. Le-am câºtigat încrederea. Japonezul zice ia sã-þi vãd palma ºi îi arãt palma ºi zice: "Da, ai bãtãturi.". Asta era cartea de vizitã ºi încrederea care þi se dã ºi preþuire, dupã cum aratã palma. Normal cã aveam, cã ºi acasã mai lucram cu ciocanul plus acolo se fãcuserã, ºi de trepidaþii nu mai puteam sã le apropii degetele. Am crescut în ochii lor cã de atuncea am fost foarte ocrotitã. M-am simþit aºa de preþuitã ºi
m-am simþit bine lângã ei.
Reporter: Cum vã alegeaþi tema pentru lucrare dintr-o anumitã tabãrã? Vã aduceþi aminte?
Elena HARIGA: Din atelier, din machete, din lucrul care aº fi vrut sã fie mai mare. Le dezvoltam pe astea, dar tot pe principiul ãsta de fãcut în atelier ºi transplantat în aer, din pãcate. Dar era o satisfacþie pentru cã altfel nu puteai face, nu aveam mijloace, nici piatrã mare sau spaþiu unde sã o lucrãm, sau unde sã o pui, diverse.
Reporter: Era vreo constrângere în felul în care vã alegeaþi tema lucrãrii? Existau riscuri în ceea ce priveºte alegerea temei? Simþeaþi cenzura?
Elena HARIGA: Nu, niciodatã. Tema era liberã, fiecare cu ce vroia. Nu te oprea nimeni. Nu am simþit, ne simþeam liberi. Eram cu ocazie de a vedea în spaþiu o lucrare care avea date monumentale, dar nerealizate în atelier. Nici în ºcoalã nu am fãcut aºa, când am început sã cioplesc în ultimul an, nici nu ºtiam sã cioplesc. Am prins perioada asta, am început cu lemnul, ºi am fãcut ºi la lucrarea de diplomã o lucrare din lemn, ºi nu ºtiam cum sã lucrez cu dalta, ºi o înfigeam ca pe un cui ºi când dãdeam sã o scot se rupeau. ªi m-am dus la cel ce se ocupa cu cioplitoria ºiam zis "Învaþã-mã de ce mi se rup.?" "Pãi dacã lucrezi de parcã baþi cuie". Am învãþat uºor. Veneam cu ea ruptã, îndoitã, cam asta.
Reporter: Aveaþi anumite probleme de formã, formale, pe care le exploraþi ºi care vã ghidau în alegerea temei?
Elena HARIGA: Nu, depinde de material. De pildã la Arcuº chiar era lemn ºi nu prea mi-am fãcut planuri, am zis cã lemnul oricum are el, îþi poate sugera, e mai înfipt, natural, poþi colabora cu el. ªi atuncea îmi amintesc cã am mers pe formele lui, era un trunchi dintr-o bucatã am fãcut într-o mare de lemn ºi am dat ce îmi sugera, colaborând cu el.
Reporter: Vã amintiþi care erau reperele dumneavoastrã principale în sculpturã, în vremea aceea? În anii '70 - '80, alþi sculptori pe care îi apreciaþi?
Elena HARIGA: Dintre ai noºtrii?
Reporter: Internaþionali sau din România?
Elena HARIGA: În afarã de tabere pentru cã la tabere din categoria de geometrie, de alt fel de a vedea forma pentru spaþiu, mã preocupa foarte mult modelajul, ºi mutaþia asta spre cioplit direct. Apostu îmi plãcea, bineînþeles Brâncuºi, pentru toatã lumea era... Era mai mult geometrie, nu am vrut niciodatã, nu mi-a plãcut doar sã transpun o lucrare modelatã sã o transpui. Lemnul sau piatra cere geometrie, volum clar nu vibrat neapãrat pe suprafeþe. Aºa cã alte preocupãri erau din atelier spre afarã.
Reporter: Dar, în general, dintre sculptori sau alþi artiºti din întreaga istorie artei occidentale?
Elena HARIGA: Cât aveam noi legãturi atunci...Nici nu îmi amintesc. Îmi plãcea foarte mult Apostu, Brâncuºi. De naturã erau mai mulþi. Îmi plãceau japonezii. Moore a fost la noi destul de mare. Am prins-o expoziþie la Dalles. Nu prea vedeam noi Moore.
Reporter: Consideraþi cã lucrãrile din tabere erau o referinþã semnificativã pentru sculptura româneascã a vremii respective?
Elena HARIGA: Da. Cred cã da. Pentru cã fiecare era ºi liber, ºi foarte dornic sã-ºi facã visul lui, ceea ce nu putea în alte condiþii ºi atuncea fiecare profita sã ºi învãþãm ºi sã ne bucurãm ce facem, sã nu ne fie ruºine. Nu am avut timp sã îmi termin lucrarea pentru serie ºi eram atât de necãjitã încât am cerut sã mã primeascã ºi urmãtoarea serie fãrã sã-mi plãteascã, doar sã o termin. Am plecat mulþumitã cã am terminat lucrarea. Deci, aveam nevoia de a încheia, de a împlini, de a rãmâne ceva de care sã ai tu ca reper, sã nu fugi ci dimpotrivã sã continui. Dar asta nu ºtiu unde a fost, la Cãsoaia parcã. Am fost 2 serii pentru o lucrare.
Reporter: Aveau lucrãrile un impact care sã depãºeascã graniþa?
Elena HARIGA: Cred cã da. Dacã am mai ieºit, am ieºit ºi în Bulgaria ºi de 2 ori în Austria. Am putut sã vãd ce fac. Am luat ºi premiul doi, nu am ºtiut cã se dau premii, în Letonia, lângã Riga era o staþiune pe malul mãrii ºi ceramicã era acolo, modelat. Se ardeau cuptoare ºi mi-au dat premiul doi ºi mi s-a pãrut excepþional. Tot la o tabãrã internaþionalã s-au revoltat toþi cã trebuia sã iau premiul întâi, ceea ce printre colegii mei nu am vãzut aºa ceva. A luat premiul întâi o rusoaicã, era înainte de Revoluþie, ruºii erau buni în toate. Eu nu ºtiam cã se dau premii, dar mi-a plãcut gestul lor. Ideea cã cineva coleg se poate sã sarã sã te apere, ceea ce la noi nu s-a întâmplat. Adicã am avut 2 momente aºa frumoase. Din pãcate în afara graniþei, asta apropos de atitudinea colegilor.
Reporter: Care erau ecourile în rândul criticilor ºi în rândul publicului larg în România? Erau?
Elena HARIGA: Eu ºtiu cã veneau la vernisaje, de la Uniune, veneau criticii. Arãtau bine, nu era formal. ªi pe an ce trecea spaþiile se umplu ºi arãtau bine, cred eu. Eu am fost pe la început, dar îmi închipui cã cu timpul, chiar aºa puse cum le puneam noi, natura le primeºte ºi le înglobeazã ºi cred cã aratã bine. Iar tot în Austria foarte mult mi-a plãcut cã funcþionau viu, toatã lumea venea ºi fãcea diverse manifestãri artistice acolo, cu focuri seara. Oamenii preferau, cã de obicei astea sunt în afara oraºului, se duceau ºi petreceau acolo, de relaxare, copiii erau lãsaþi liberi. Dacã ar fi fost în România, toate mamele cred cã ar fi leºinat. Nu critica, era Driºcu foarte apropiat, era François sãracul. Erau dorite, nu venea oricine. Erau lucrãri de Apostu, a fost ºi el de nu ºtiu câte ori acolo, nu avea o lucrare, era 5-6 într-o serie. Lucra enorm, erau ansambluri întregi de Apostu.
Reporter: În Austria asta?