VARIANTA AUDIO

Gheorghe Vida: Taberele de sculptură au început în 1970 cu prima ediţie Măgura. Am participat la inaugurare. Îi spuneam atunci lui Mihai Drişcu că fenomenul „tabere” este unul pozitiv pentru că dezvoltă o anumită atitudine faţă de material şi faţă de creaţia în aer liber. Sculptorii foloseau procedeul „taille directe”, practicat şi de Brâncuşi, şi aveau un contact mult mai direct cu mediul înconjurător şi cu materialul. La prima ediţie s-au realizat lucrări de mici dimensiuni, artiştii nu îndrăzneau să se apropie de pietre mari. Ulterior, piatra le-a format stilistic intervenţia. Lucrările erau din ce in ce mai mari, mai adecvate mediului. Unii chiar le integrau în mediu.

Cum aţi ajuns la prima ediţie a taberei de la Măgura? Aţi fost invitat de Uniune?

Gheorghe Vida: Nu eram încă membru al Uniunii. Atunci se intra foarte greu. Eu am intrat abia în 1980, ca stagiar. Atunci am fost invitat de colegul Mihai Drişcu de la revista Arta, care a absolvit facultatea cu un an înaintea mea. El m-a chemat să colaborez la revistă, pe vremea aceea se făceau deplasările astea de la U.A.P., cu autobuzele, aşa că la inaugurare m-au luat şi pe mine. Mihai Drişcu a fost, după părerea mea, unul din criticii cei mai importanţi, avea nu doar cunoştinţe excepţionale despre arta contemporană, dar şi o vână stilistică extraordinară, talent de scriitor.

Taberele de creaţie erau o oportunitate pentru tinerii artişti. Ei cum priveau fenomenul?

Gheorghe Vida: Foarte puţini artişti tineri primeau comenzi oficiale, lucrări de for public. În tabere aveau spaţiu să-şi desfăşoare gândirea plastică. Şi nu participau doar cei tineri...

Selecţia o realiza Uniunea?

Gheorghe Vida: Era o comisie UAP, dar nu ştiu cine participa. Nu ştiu cum se desfăşura procesul de selecţie. Pe atunci eu eram marginal. Liberalizarea se petrecea deja şi în expoziţii, dar în tabere nu funcţiona cenzura, din câte ştiu eu. Artistul era liber. Doar el si materialul.
... [stilistic] ca un fel de abstracţionism care pornea de la piatră sau lemn, de la exploatarea posibilităţilor materialului. Brâncuşi, sigur, era un fel de exemplu, un erou eponim. Şi fenomenul de recuperare a lui Brâncuşi s-a petrecut în paralel cu anumite tendinţe de recuperare a artei folclorice, a artei populare.

Există anumite teme recurente care se regăsesc în lucrările participanţilor la tabere? Cum apăreau aceste teme în comparaţie cu temele oficiale propuse pentru arta monumentală?

Gheorghe Vida: Erau teme folclorice, personaje folclorice, personaje simbolice. Cerinţele artei oficiale erau eludate complet în tabere.

Pentru a deveni membru U.A.P., CV-ul artistului trebuia să cuprindă trecerea prin expoziţii de stat, expoziţii inter-regionale şi acolo cred că cenzura funcţiona altfel.

Gheorghe Vida: Da, e adevărat. Acolo artiştii se conformau cerinţelor ca să poată intra în U.A.P.

Ce însemna a se conforma cerinţelor? Creau altfel sau denumeau altfel lucrările?

Gheorghe Vida: Erau expoziţii tematice şi uneori adaptau titlurile lucrărilor. Lucrarea putea sa treacă, dar nu întotdeauna.

Cine exercita cenzura? C.S.C.A. sau cineva din U.A.P.?

Gheorghe Vida: Erau şi din U.A.P. Erau nişte jurii ale expoziţiilor din care făceau parte conducerea U.A.P.-ului şi cei de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – aveau un departament care se ocupa de artele plastice. Dar uneori aceşti cenzori erau destul de înţelegători. Mai târziu a venit tovarăşa Tamara Dobrin, dar până la urmă şi ea s-a înţeles cu unii artişti.

Cum erau susţinute taberele şi cât de semnificative erau colaborările cu comunităţile locale?

Gheorghe Vida: Taberele erau în grija U.A.P.-ului, care aloca fonduri, şi a Consiliilor Judeţene pentru Cultură. Pentru organizaţiile de Partid, pentru primării, taberele reprezentau un prilej de a raporta realizări. Profitau mulţi activişti culturali...

Există vreo tabara care să ocupe un loc aparte printre celelalte?

Gheorghe Vida: Tabăra de la Măgura a rămas un exemplu. Căsoaia, lângă Arad, este şi ea interesantă. Ştefan Bertalan ar fi vrut să facă acolo nişte intervenţii în natură. La Galaţi, tabără pentru metal, au rămas nişte lucrări excepţionale pe malul Dunării. Arcuşul era pentru lemn. Ar mai fi Sighet, în Maramureş.

Spuneaţi că în tabere ajungeau si artiştii consacraţi, nu doar tinerii.

Gheorghe Vida: Da, erau absolvenţi, dar şi artişti consacraţi. Paul Vasilescu a fost o dată la Măgura.

Am aflat ca tabăra Măgura a reprezentat instituţionalizarea unui fenomen existent, în apropiere exista o carieră, meşteri pietrari, iar câţiva sculptori – Apostu, Nicăpetre, Jacobi - deja lucraseră acolo.

Gheorghe Vida: Da, e adevărat.

Măgura era mai specială şi pentru că ajutorul local consta în această mână de lucru reprezentată de echipele de meşteri pietrari din zonă?

Gheorghe Vida: Era o muncă uriaşă acolo, într-o lună de zile trebuia să faci nişte lucrări de mari dimensiuni. Exista ajutorul acesta al cioplitorilor locali.

Aţi putea puncta nişte tabere în care aţi fost şi nişte ediţii? Aţi amintit Măgura, la invitaţia lui Mihai Drişcu...

Gheorghe Vida: Şi la Galaţi am fost. Am fost şi la Oarba de Mureş, o tabără comemorativă pentru cei căzuţi în al doilea Război Mondial. Şi acolo s-au făcut lucrări de piatră de mari dimensiuni. Mi se pare că au fost două ediţii. Am scris în revista Arta un articol despre Oarba de Mureş.

Aşadar existau şi tabere cu tematică legată de specificul locului sau de un eveniment.

Gheorghe Vida: Da. Dar lucrările se apropiau de evenimentul comemorativ numai prin titlu.

Existau artişti care explorau forma în atelier şi, în momentul în care ajungeau într-o tabără, puneau în practică această idee, o adaptau?

Gheorghe Vida: Depinde. La Măgura se organizau şi expoziţii de proiecte, de desene. Desenele acestea, din câte ţin eu minte, erau aduse de acasă. Nu desenau la faţa locului. Sau poate că desenau şi acolo.

Desenul era un fel de proiect?

Gheorghe Vida: Proiect, da. Dar şi desene din mitologia personală, să spun aşa. Expoziţiile se organizau în oraş, în tabără nu erau spaţii de expunere.
A mai fost o tabără la Târgu Jiu, lucrările au fost aduse în oraş, o soluţie nu prea fericită pentru că au fost compuse pentru un spaţiu şi intregate în altul.

Aţi putea numi câţiva artişti sau lucrări remarcabile realizate în taberele de sculptură?

Gheorghe Vida: Foarte interesant la Măgura, de pildă, a fost Bela Crişan care acum cred ca trăieşte în Austria. O lucrare pe mai multe trepte, un parcurs vizual...

Integrase timpul. Când a fost realizata lucrarea?

Gheorghe Vida: La începutul anilor 1970. Se poate vedea în revista Arta.
Am vizitat tabăra de la Lindabrunn şi pe cea de la St. Margarethen - prima tabara din Europa, a început în 1957. Ur-fenomenele astea, care au precedat ceea ce s-a întâmplat la noi, erau cunoscute în România. Karl Prantl, cel care a iniţiat tabăra de la St. Margarethen, a vizitat de multe ori România şi era în contact cu artiştii români. Eram prieten bun cu el.

De ce credeţi că a apărut fenomenul „tabere” la jumătatea anilor 1950 în Europa? Era o modalitate nouă de expresie?

Gheorghe Vida: De expresie, de contact cu natura, de contact privilegiat cu spectatorii care puteau asista chiar la elaborarea lucrărilor. Mulţi veneau în vizită la St. Margarethen ca să vadă cum lucrează artiştii.

Artiştii români sau cei din conducerea U.A.P.-ului aveau cunoştinţă de acest fenomen?

Gheorghe Vida: Unii sculptori care au circulat destul de mult în străinătate. În anii '60 se putea circula.
Acest patrimoniu ar trebui protejat, ar trebui restaurat. La Măgura mi se pare că s-a încercat. Pe de altă parte, ar putea deveni o tradiţie vie prin organizarea de noi ediţii. Desi nu se pot relua în forma de atunci. Era un alt context. Acum artiştii au un alt statut, lucrează individual mai mult. Au şi alte aspiraţii...

Cum l-aţi cunoscut pe Karl Prantl?

Gheorghe Vida: Aveam o bursă la Viena, mi-a fost prezentat de nişte studenţi de la Arte. El era profesor la Academia de Arte. Nu ştiu cum a ajuns sculptor, iniţial a fost pictor. La Viena erau bursieri români, Ioachim Nica, de la Cluj, cel care a ulterior a fost rectorul Academiei din Cluj. Karl Prantl a venit de multe ori în România, dar aici nu l-am întâlnit. La Viena am fost în 1972-1973, terminasem facultatea şi lucram la Institut.