VARIANTA AUDIO

Horea Flămând: Acum, ca să spun drept, m-aş fi dus la mai multe, dar în perioada imediat după începerea fenomenului am fost cooptat în conducerea U.A.P. Am fost secretar şi exact de problema asta m-am ocupat, inclusiv de expoziţii. După ce am primit sarcina asta n-am mai mers la nicio tabără pentru că nu vedeam firesc... aveam prea multe preocupări, aveam o oarecare experienţă...

Nu aţi vrut să participaţi ca artist?

Horea Flămând: Era o bătălie pentru locuri. Era o ocazie mai ales pentru cei care veneau din urmă să participe, erau puţine şi, ca atare, nu încăpeau toţi. Era nefiresc să profit de oportunitate...

Cum se realiza selecţia pentru o tabără?

Horea Flămând: Se ocupau secţia de sculptură si conducerea UAP. Era o triere cu bună înţelegere...

Şi totuşi aţi participat. Doar la prima ediţie Măgura?

Horea Flămând: Nu, eu am fost la a doua ediţie de la Măgura, după care în ţară n-am mai fost. Am fost în străinătate, la trei. Prima a fost în Cehoslovacia, o tabără de lemn, în 1970. În 1975 am fost în Austria, tot o secţiune de lemn. Ultima tabără a fost cea de la Seul, am lucrat în metal.

Am văzut catalogul de la Seul, am trecut pe la domnul Călinescu-Arghira şi mi l-a arătat. Eraţi şi dumneavoastră...

Horea Flămând: Şi Constantin Popovici.
[...]

Simţeaţi că nu puteţi participa pentru că eraţi implicat administrativ? Adică eraţi persoana care realiza selecţia?

Horea Flămând: Tabăra mi se pare un exerciţiu tineresc, de eliberare de conformism, de academism... Eu sunt îndoielnic în a miza pe acest sistem al taberelor care, în afara libertăţii totale, nu-ţi dă decât acest elan.

Spuneţi că exista o diferenţă între a lucra în atelier şi a lucra într-o tabără de sculptură.

Horea Flămând: Nu, nu în a lucra, ci în a gândi...

... experienţa plastică?

Horea Flămând: Experienţa în atelier e conformă cu formele tradiţionale, pe când ieşirea implică altceva, te izbeşti de material direct şi trebuie să fii rapid în acţiune, fără deliberări serioase. Totul era de o spontaneitate care marca însăşi esenţa productivă a spiritului tânăr. Aşa, iniţiere rapidă.

Existau probleme formale pe care artiştii le explorau în atelier şi apoi le transpuneau în practică în momentul în care ajungeau într-o tabără? Veneau cu o idee sau proiectul se năştea la faţa locului?

Horea Flămând: De obicei aveau încorporată în minte ideea pentru că se gândeau de mai mult timp că vor ajunge în situaţia aceea, dar cred că la faţa locului multe lucruri se schimbau fiindcă ţinea extrem de mult de materiale, de ce îţi cădea la sorţi, pentru că nu primeai o anumită formă.

Primeai un bloc de piatră şi un loc.

Horea Flămând: Totul era la nimereală şi trebuia să te descurci. Frumuseţea şi în asta stătea.

Taberele erau avantajoase financiar? Sau poate simbolic...

Horea Flămând: Era o descărcare susţinută material suficient de bine de către Uniune şi forurile care acceptau aceste tabere, adică judeţele care se ocupau cu plecările... Era o mândrie pentru ei să organizeze un simpozion. Turism în zonă...
O noutate consta în faptul că fiecare putea să-şi imagineze şi să realizeze o lucrare în spaţiu, să o şi vadă finalizată, ceea ce e mare lucru cu pretenţiile de rigoare.

Cum se proceda? Artistul trimitea o intenţie de participare?

Horea Flămând: Nu, nu. Era liberă acţiunea. Nu exista proiect ca acum.

Totuşi, când aplicau soseau nume, dosar, recomandari?

Horea Flămând: Era numai recomandarea, oamenii se duceau acolo, vedeau materialul şi fiecare îşi alegea zona lui. Organizatoric era totul rezolvat şi nu trebuiau decât să înceapă să-şi facă proiectul pe care numai ei îl ştiau, nu-i controla nimeni.

Deci nu existau riscuri în alegerea temei şi nici cenzură.

Horea Flămând: Nu, nu, tocmai asta era o literă de bază, să nu se amestece nimeni, tocmai spiritul ăsta liber a creat tabăra...

Fenomenul începuse cu un deceniu în urmă...

Horea Flămând: Da, dar eu cred că era un fenomen care pleca de la amatorism, de la persoane care erau lipsite de posibilitatea înfăptuirii unui proiect mare... Nu zic că unele lucrări nu au încorporate în ele multă artisticitate. Dar în cele mai multe cazuri nota de bază e amatoricească. Ceea ce nu e rău. E un fenomen de masă, cum s-ar spune.

Atunci poate că nu reprezentau un reper atât de semnificativ în sculptura românească a vremii. Sau reprezentau?

Horea Flămând: Era această eliberare. Forma era într-un anumit fel la nivel expoziţional, erau nişte pretenţii care dincoace lipseau în totalitate. Era desfacerea în formele astea două, era o echilibrare.

Cine a venit cu ideea taberelor în România?

Horea Flămând: Apostu. Pentru că participase afară şi era şi legat de zona Buzăului, lucrase anterior acolo, cunoştea oamenii inclusiv la nivelul judeţului. A apărut ideea cu sprijinul Comitetului Judeţean pentru a face o tabără la Ciolanu, fiind şi carieră în apropiere. S-au adunat în vara aia întâmplător cei care au fost la prima ediţie şi s-a conturat tabăra. Uniunea a acordat o sumă necesară şi organizatorii au creat toate condiţiile la mănăstire. Şi a început tabăra. La început în dimensiuni mai mici. Când s-a hotărât să facem o continuare a taberei, când au început şi celelalte, a apărut şi gigantismul şi tot ce vrei, fantezia nelimitată. A fost o chestie spontană, absolut spontană şi cine a fost în Bucureşti s-a închegat în jurul lui Apostu. Asta a fost emoţionant, spiritul ăsta liber de acţiune, hai să sculptăm în aer liber frumos, cadru frumos, totul era aproape hiberbolizat, părea, aşa, misterios...

Despre tabere s-a scris mult în România, au avut impact în rândul artiştilor, al criticilor, dar în exterior a existat vizibilitate?

Horea Flămând: Tot prin contacte personale veneau, numai prin contacte personale. Cei care fuseseră şi la alte tabere îi convocau sau îi aduceau personal, îi invitau şi veneau să vadă... Când aveam schimburi între Uniuni, printre primele vizite pe care le onoram erau la o tabără.

În şcoală încă se cerea realism-socialism, există o tematică impusa?

Horea Flămând: Nu, nu, dar în şcoală erai obligat să ai nişte teme în colectivitate, în grupul de studenţi din anul respectiv... Tema era o probă în colectivitate pentru că acolo era freamăt şi se năştea stilul fiecăruia sau se dorea ivirea unei forme personale a fiecăruia. Aceste teme nu puteau fi libere. Erau controlate.
Academismul ce înseamnă? te sprijini pe nişte elemente stabile ca să ai edificiu.

Dumneavoastră când aţi terminat?

Horea Flămând: Eu am terminat în 1965. [...] Am trăit în vecinătatea unei personalităţi, Romul Ladea. Tot mediul artistic din Cluj îl avea ca reper. Am fost influenţat foarte mult... Avea o calitate esenţială pentru un sculptor: era constructor de forme, pleca de la ideea că forma se construieşte din interior spre exterior, e pozitivă, fenomen care este catalogat ca fenomen grecesc. Grecii construiau pozitiv, totul pleca de la ou şi se desăvârşea în detaliu. Îmi plăcea şi atitudinea lui, lirismul...
[...]
În anii aceia am văzut ce puteam vedea, mi-a plăcut foarte mult Mestrović, mai ales că îl aveam şi aici printr-o lucrare extraordinară, Brătianu. [...]
La Cluj era o bibliotecă foarte bună unde aveam acces numai intern. Cu toate publicaţiile la zi. Biblioteca era în incinta Casei Matei, acolo se petreceau recreaţiile studenţilor care aveau cursuri teoretice în corpul respectiv. Răsfoiam unii de la alţii, fiecare împrumuta şi nu le mai dădea înapoi imediat, se făcea un transfer teribil între noi. Aici [la Bucureşti] era mai dificil, trebuia să le iei acasă, nu aveai unde să le consulţi. Şi la Uniune era la fel, trebuia să stai în incinta aia înghesuită, nu era atractiv din punctul meu de vedere.
[...]

Organizatoric, taberele Arad şi Măgura. au fost foarte bine aşezate, cu sprijin şi cu interes, au fost oameni care s-au ocupat de ele. A fost de fiecare dată câte un coordonator pe lângă organizatori.