Peter Iacobi: Eu am plecat din România în iunie 1970 şi până la acea dată nu am fost în nicio tabără, nici în România şi nici în străinătate. În România nu cred că s-au organizat tabere până prin 68-69-70, nu am cunoştinţă de acest fenomen.
[...] Măgura a fost iniţiată de o sculptoriţă care a plecat ulterior la Paris. Apostu a mers singur acolo şi a folosit ajutoare, cioplitori din carieră, a făcut lucrări care au fost expuse în mica grădină din faţa restaurantului Casei Ziariştiilor de pe Cala Victoriei, un loc care a dispărut după cutremur. Nuduri, portrete..., dar nu într-un cadru organizat. A fost iniţiativa lui personală. Eu am fost, probabil, al treilea sculptor care a mers la Măgura. Toţi am lucrat din iniţiativă proprie, angajând ajutoare, cumpărând pietre şi stând în gazdă la o ţărancă.

În ce an se întâmpla asta?
Peter Jacobi: Cred că a fost prin 1964-65, aşa ceva, nu mai ţin minte, dar se poate verifica cu articolul din Arta. Nu ştiu când a instituţionalizat UAP-ul simpozioanele de la Măgura, probabil la începutul anilor 1970. Dacă ştiu bine, ele au fost organizate şi finanţate parţial de organele regionale şi locale.
În 1964 am avut o invitaţie în Iugoslavia, la un simpozion destul de cunoscut în ţările socialiste, dar organele politice din Craiova au refuzat să-mi dea viza de plecare, cu toate că am insistat foarte mult, am petrecut chiar o zi în antecamera preşedintelui administrativ regional. Ar fi fost nemaipomenit să particip. Ritzi, în schimb, şi ea la Craiova în acea perioada, a putut să plece. Invitaţia a sosit din partea lui Nandor Glid, un sculptor iugoslav/sârb din Belgrad, are un monument interesant la Dachau, pe terenul fostului lagăr de concentrare. După emigrarea mea, în 1970, am participat în Germania la mai multe simpozioane [vezi site-ul meu http://www.peterhjacobi.de/]. Amintesc pe cel de la Bremen unde am făcut o lucrare colectivă mare, pietrele au fost dislocate dintr-o şcoală veche care a trebuit să fie dărâmată din cauza unor construcţii. Am folosit aceste pietre şi am făcut o muchie de circa 40 de m lungime orientată spre nord. A lucrat un grup de sculptori din Germania, Japonia, Olanda. Îmi amintesc că a participat o pereche, Kubach-Wilmsen, mai târziu au înfiinţat ei înşişi un muzeu al cărui design îi aparţine arhitectului japonez Ando; ei au câştigat milioane din sculpturi-cărţi, cărţi din granit, stive de granit, din toate graniturile lumii.
Amintesc şi simpozionul de la Lahr, în sudul Germaniei, unde am făcut în centrul pieţei o sculptură foarte liniştită, ca o secţiune printr-o fântână antică care a existat acolo înainte de introducerea sistematizarii. Este un cerc uşor bombat plasat într-un pătrat pe o suprafaţă de circa 22x20 metri. Cercul fiind bombat, de-a lungul anilor oamenii au călcat peste el şi astăzi este polisat, are un luciu mat care aduce aminte de oglinda apei. [...]
Un alt simpozion important a fost cel de la Guilin, în sudul Chinei. Un miliardar din Taiwan a închiriat de la Guvernul chinez câteva văi, câţiva munţi şi a făcut un parc de sculptură de dimensiuni mari. Ambiţia lui a fost să facă cel mai mare parc de sculptură monumentală din lume. Şi a organizat simpozioane. Paul Neagu a fost unul din predecesorii mei. Am fost 3-4 din România acolo. Paul Neagu m-a recomandat şi am putut sa realizez o sculptură din oţel inoxidabil, "Construct/Deconstruct". Asta a fost în 1999.
Mai sunt simpozioanele din Germania, lângă Stuttgart, la Weiblingen, unde am o sculptură în pământ, „Relief în pământ (Erdfenster)". Mai târziu, la Rockenhausen, într-o regiune către graniţa Franţei, am făcut o variantă a acestei lucrări.

Îmi amintesc ca în anii 1960 -1970 – dar ştiu din auzite – exista în România un grup de sculptori de simpozioane care puteau să se organizeze în aşa fel încît ajungeau la simpozioane în străinătate de 2-3 ori pe an. Apostu George a fost unul din cei care în anii 1960 a fost la foarte multe simpozioane; în Franţa, la Grenoble, este o lucrare celebră a lui, frumoasă şi astăzi. [...]
Mi-ai pus întrebarea dacă consider că lucrările făcute de sculptorii români au vreo semnificaţie de durată  pentru sculptura românească. Deoarece am plecat în 1970 nu cred că pot să îţi dau un răspuns competent, dar după cum vezi am citat una din lucrările lui Apostu şi cred că aceasta, circulând prin imagini, prin mici cataloage,  a dat un standard. Lucrările lui erau puncte de referinţă pentru cei tineri.
[...]
Informaţii din strainătate erau foarte  puţine în anii 1960. A fost o expoziţie la Dalles, am văzut-o şi m-a impresionat destul de mult, Henry Moore era atunci în culmea creativităţii. Avea comenzi în Australia, Europa, în Germania foarte multe. Apostu, într-o oarecare măsura şi eu, eram influenţaţi de H. Moore. Părea foarte curajos conceptul lui sculptural care se baza în mare parte pe perforarea corpului uman, jocul între plin şi gol într-o manieră complet nouă. Aşa cum Picasso inventase cubismul  prin câteva invenţii formale - sculptura se autopătrunde, inversarea golului în plin, introducerea cupajului negativ în compoziţia sculpturală, toate astea demonstrate şi estetic în mod fabulos... sau exemplul lui  Henry Matisse care a modelat acel nud culcat care este compus extraordinar, liniile compoziţionale care şerpuiau prin corp, sculpturi ronde bosse extraordinar de savant compuse, dar executată cu o uşurintă că ai impresia că le-a făcut într-un sfert de oră, tot aşa în anii 30-40-50 Henry Moore vine cu o altă variantă de sculptură: forme rotunde, pline, senzuale. Bineînţeles ca ne-au impresionat când le-am văzut în expoziţia de la Bucureşti. Nu cred că semănau foarte mult sculpturile noastre cu ale lui, dar după ce le-am cunoscut, am căpătat curajul de a exagera formele realiste, de abtrece într-o anumită abstracţiune. Şi n-am fost singurul, erau mai mulţi sculptori şi sculptoriţe care erau destul de influenţati de această concepţie sculpturală. Poate un pic şi de Barbara Hepworth, tot din Anglia, mai austeră, mai severă, mai strictă, mai concepţională decât Henry Moore.