VARIANTA AUDIO

Romelo Pervolovici: Prima tabără de sculptură a fost cea de la Măgura, exact când am terminat facultatea. Ulterior au mai fost taberele de la Sighet, lPiatra Neamţ, Scânteia de două ori, Babadag şi taberele din străinătate, în Italia, la Modena, în Malta, în Austria. A fost o perioadă când tabăra de sculptură era - nu doar pentru mine, ci pentru toţi sculptorii - un moment important în existenţa purtătorilor de daltă. [...] Toată lumea spunea în epocă - şi cred că era adevărat – că taberele de sculptură erau la fel de importante ca facultatea. În taberele de sculptură mergeau, pe lângă artiştii consacraţi, şi absolvenţi. De fiecare dată mergeau absolvenţi. [...] Pentru cei deja consacraţi era doar posibilitatea de a se exprima în formă, dar cred că şi pentru ei era o întâlnire interesantă cu tinerii absolvenţi, cu o altă generaţie. În primele ediţii, până să termin facultatea, mergeam ca elev în tabere de sculptură. Apostu mi-a dat nişte scule şi am cioplit lângă el. Era o emulaţie, o bucurie de ambele părţi: pentru consacraţi să împărtăşească, iar pentru tineri să lucreze alături cei pe care îi considerau zei. [...] Cu Aurel Vlad sunt prieten din copilărie. Am avut un destin, nu neapărat asemănător, dar destul de legat unul de altul. Acea întâlnire cu Apostu este întâlnirea pe care am avut-o împreună. Am făcut un circuit, o excursie şi unul dintre punctele pe care trebuia să le atingem neapărat era tabăra de sculptură.

Reporter: Prima ediţie Măgura?

Romelo Pervolovici: Nu, nu era prima ediţie Măgura. La prima ediţie Măgura eram chiar foarte mic. Când am terminat liceul sau între liceu şi facultate, ceva de genul acesta. Oricum, printre primele. Era la ediţia când a făcut Apostu "Tatăl şi fiii"... Apostu era un nume, era un reper. Deşi cam toţi sculptorii pentru noi erau repere, de la fiecare încercam să luăm cât mai mult. Iar simplul fapt că ei ne tolerau în preajma lor, ne mai dădeau câte o daltă, să batem cu ciocanul într-o piatră, era deja o superperformanţă. Nu ştiu dacă acum s-ar mai întâmpla lucrurile la modul ăsta, bănuiesc că sunt entuziasme la fel de puternice şi eu am avut un prieten tânăr cu care am lucrat, am făcut nişte proiecte artistice. Eu eram cel în vârstă şi el era tânăr, ştiu că lucra cu foarte mare plăcere. Nu s-au schimbat mult lucrurile esenţiale. Pentru noi întâlnirea cu marii artişti - Camaroschi, Mihai Mihai, etc - era extraordinară, în perioada aceea eram sugativă, încercam să luăm tot - formă, compoziţie, idee, modalitate de a privi, chiar şi gestică, imitam până şi la beţie. În momentul în care eşti la liceu şi ai posibilitatea să fii acceptat de un artist cum era pe vremea aceea Apostu este un lucru extraordinar, este o speranţă. Mai ales că noi voiam să facem altă sculptură şi mai aveam multe etape până să ajungem să intrăm la facultate, ştiind că se intră foarte greu. A fost o perioadă interesantă. Era un atelier deschis, şcoala nu poţi să-i spui, nu e neapărat şcoală. Toată sculptura din perioadă era foarte tributară modernismului, nu postmodernismului. Fără să o ştim - poate că cei mai în vârstă ştiau -,  noi eram întârziaţi. [...] Aveam senzaţia că mâncăm la masa zeilor, dar să nu uităm ce se întâmpla în Europa. Eram foarte defazaţi. Dar era mult entuziasm acolo, era o treabă extraordinară. Probabil că din cauza asta regimul o tolera. Nu pot să spun că o încuraja. O tolera. Noi o simţeam ca o evadare, nu eram constrânşi tematic, nu eram constrânşi deloc. Fugeam acolo, eram relativ bine plătiţi, în general erau cam 5000 de lei. Salariul era de 2000 - 2000 şi ceva. Erau două salarii pe care le luai în mână. Bani mulţi. Ceva mai mulţi decât sunt astăzi. 5000 de lei astăzi înseamnă o mie şi ceva de euro. Abia absolvisem şi ştiu că trăiam un timp cu banii ăia. Arta nu avea o valoare, o cotă, singurul cumpărător era statul... Majoritatea lucrărilor erau atunci cumpărate de stat, aproape 90%. E adevărat că am vândut lucrări încă din liceu. Nu le consideram efectiv vânzări. În taberele de sculptură aveai senzaţia că faci lucrări de o valoare inestimabilă... Atunci nici nu îndrăzneam să fac cerere să plec în străinătate pentru că eram sigur că niciodată nu o să mi se aprobe. Trăiam sub presiunea unei mari închisori.
Am fost defazaţi pentru că au lăsat liber canalul mitologiei, religiei – mai puţin celei foarte implicat creştină. Toată lumea s-a aruncat cu voluptate în mitologie... nu mai eram conectaţi absolut deloc la arta contemporană. În timp ce în Austria erau constructivişti, în timp ce în toată lumea arta socială era foarte puternică, artiştii făceau scandal, noi stăteam aici şi făceam forme abstracte, mandale... Şi credeai că eşti extraordinar, mai ai un pas şi ajungi sa-ti dea divinitatea o ciosvârtă. Iar ei stăteau liniştiţi pentru că nu puteam să fim periculoşi. Au înţeles şi au dat drumul la canalul ăsta... Sunt foarte puţini artiştii care au făcut artă socială. [...] Au fixat o direcţie generală, ştiau că eşti în acea zonă şi te lăsau să faci ce vrei. Iar tu trăiai cu sentimentul că eşti liber. Eu m-am simţit foarte liber... Aveam un prieten care fotocopia cărţi. Jumătate din biblioteca mea e făcută de el la xerox.

Reporter: Cum reuşea?

Romelo Pervolovici: O făcea la Securitate, el crezând că nimeni nu ştie... ceea ce ar fi fost imposibil. Erau cărţi despre istoria religiilor, despre mitologie. Îţi produceau senzaţia că este o treabă periculoasă şi nu te lasă să te bagi acolo tocmai ca să-ţi creeze o presiune şi satisfacţia că ai reuşit să faci treaba asta. Dar ei ştiau foarte bine ce faci cu cărţile. Trăiam cu sentimentul că i-am păcălit, ce grozav sunt, dar ei erau liniştiţi, ştiau că nu poţi să fii periculos în zona aia niciodată. Nu veneau în atelier. E adevărat că au fost artişti cărora li s-a spus să facă portretul lui Ceauşescu. Şi este adevărat că foarte mulţi artişti, eu nu îi condamn, i-au făcut portretul. Şi în tabără s-a făcut portretul lui Burebista. Dar nimeni nu te obliga, nu ţi se cerea. În momentul în care făceai portretul semnai un pact. E foarte greu să-l condamni pe cel care semna acel pact, în vremea respectivă nimeni nu credea că o să se termine vreodată cu comunismul. Mulţi încercau să facă compromisuri fără să fie ticăloşi. Ca să trăiască mai bine. Dar să-i acuzăm pe respectivii că au ţinut comunismul e o dovadă de mare naivitate. Situaţia era complexă, nu existau sindicate libere, în viaţa socială nu aveai de ce să te agăţi. Iar ca să-i spui acum unui artist că nu a fost dizident, mi se pare o nebunie.
[...] În tabere se ajungea foarte greu. Ştiu că şi la Măgura am stat cu mari emoţii [...] Selecţia o făcea Uniunea Artiştilor Plastici în 90% din cazuri, chiar dacă taberele erau iniţiate de autorităţile locale, cum a fost la Buzău. Acolo era un artist local, Coman, care organiza evenimentul. Peste tot exista un artist sau un mare iubitor de sculptură care convingea autorităţile locale să organizeze evenimentul. Taberele de sculptură erau foarte prestigioase, cum ai merge acum la Bienala de la Veneţia. Selecţia o realiza Secţia de sculptură de la Uniunea Artiştilor Plastici pe baza unor cereri...  Pentru tinerii absolvenţi bănuiesc că se interesau la profesori. În general selecţiile erau destul de corecte pentru ca de la noi din facultate nu au plecat ultimii... După facultate lucrurile erau mai simple, se vedea ce ai lucrat... Cu siguranţă şi organizatorii locali aveau un cuvânt de spus. Covătaru la Scânteia a invitat de fiecare dată un artist local.  Era un dialog între organizatori şi Uniunea Artiştilor Plastici. Şedinţa de selecţie era la U.A.P. [...]
În taberele de sculptură nu a venit niciun activist. [...] Am realizat atunci că, dacă faci anumite compromisuri, ai şansa ca ei să achiziţioneze mai mult, adică poţi să ai un trai mai bun. Dar ca să vină cineva şi sa te oblige ce să faci – nu. Nimeni nu a obligat pe nimeni. Ei veneau şi spuneau: uite ar fi cazul să... [...] Cu artiştii consacraţi cred că lucrurile erau mai complicate, dar noi, tineri absolvenţi... Nu venea nimeni să ne oblige să facem portrete. Dar din câte ştiu eu, acele portrete se plăteau. Şi se plăteau bine.
[...]
Au fost artişti care au făcut machete în atelier după care le-au mărit acolo. Alţii au încercat să facă monumente în speranţa că vor fi selectaţi... Acum circulă ideea că e sculptură peisagistică sau sculptură integrată în peisaj. Atunci circula ideea că trebuie să ai un alt dialog cu sculptura în aer liber faţă de sculptura din atelier. Nu prea au fost lucrări din atelier mărite. În ceea ce mă priveşte - în niciun caz. Am făcut lucrări foarte mari în taberele de sculptură. Pentru mine era o problemă că nu ştiam ce fac până la sfârşit. Nu aveam formal dimensiunea. [...] Am încercat să pun altfel problema formei. La lucrarea de diploma preocuparea mea a fost să realizez perspectiva tridimensional. O temă imposibilă. Nu poţi să realizezi în tridimensional o perspectivă. M-am oprit pentru că am înţeles că doar prin altorelief şi prin anumite tehnici poţi să creezi senzaţia de perspectivă în tridimensional. O altă idee care m-a urmărit a fost aceea de a introduce timpul în sculptură. Să fac o sculptură pe care să o parcurgi, o sculptură-carte. Literatura are această poveste, trebuie să o parcurgi, să dai filă după filă până ajungi la sfârşit. Sculptura, în mod tradiţional, cere sa o iei dintr-un întreg... Am realizat prima sculptură conceptual abstractă în 1985. Săraca Ileana Bostan, care s-a prăpădit, şi alţi prieteni au spus „Pârvule” - că aşa îmi spuneau – „te-ai ţăcănit”. [...] Am încercat să forţez limitele formei până când am evadat complet în nonformal. [...]
Arta abstractă a fost pentru noi o supapă. [...] Puteai să le spui ăstora că se numeşte „Ceauşescu la cules de aplauze” şi erai foarte fericit crezând că iarăşi i-ai păcălit. Tu ţi-ai făcut lucrările abstracte în care tensiunea dintre două diagonale şi o curbă e adevărata artă, arta pe care o pun zeii pe masa lor. Iar ei stăteau liniştiţi pentru că nu era nimic subversiv şi agresiv în treaba asta. Erau şi oameni inteligenţi care nu forţau nota din două motive: poate din comoditate, dar şi pentru că ştiau că, oricât ar forţa, tot acolo vor ajunge pentru ca sistemul nu o să permită niciodată să faci altceva.
[...]
Ei nu deschideau [canalele], ei afirmau contrariul. Aici era parşivenia extraordinară. Şi atunci tu trebuia să te furişezi. Telefonul cu batistă ca să spui că ai făcut rost de „Misterele de la Eleusis”... Trăiai într-o stare extraordinară, credeai că eşti un mare păcălitor de sistem. Când, de fapt, erai păcălitul.
Ţara care a iniţiat taberele de sculptură a fost Iugoslavia. Cu vreo 2 ani înainte de Măgura care a fost una dintre primele tabere de sculptură din Europa. Nu e puţin lucru. În taberele noastre nu au lucrat artişti străini.A veni cu un grup de străini, însoţiţi de doi securişti şi doi-trei activişti de partid şi a le prezenta realizările era mai uşor de controlat. Dar a veni cu doi-trei artişti, a-i duce într-o tabără de sculptură şi a-i lăsa cu artiştii români o lună de zile să stea să-şi povestească... era mult mai greu de controlat. Nu îşi complicau situaţia.

Faptul că au existat taberele astea de sculptură e foarte bine, chiar ca fenomen defazat. Defazat ca abordare formală.

Reporter: Cadrul instituţional este în sincronie.

Romelo Pervolovici: Lucrurile se pot studia din punct de vedere sincronic sau se pot studia ca fenomen social. Au fost mulţi bani, mult efort creator, mulţi artişti care au făcut carieră internaţională după ce au plecat... A fost o manipulare dublă: artiştii au manipulat sistemul, sistemul i-a manipulat pe artisti. În această situatie fiecare a încercat să facă cel mai bine ce putea să facă. [...] Tu te duceai ca artist şi erai artist.
Am avut colegi care au băut tot timpul. O lună de zile au fost beţi în permanenţă, trei şi-au terminat lucrările pentru că erau pietrarii cei care lucrau, ei se duceau şi spuneau „tai aici”. Pietrarii din zonă îşi ştiau foarte bine meseria, ştiau să despice piatra. Nu erau artişti, dar îşi ştiau meseria foarte bine. E un ideal, acum îşi doresc foarte mulţi să aibă pe cineva în atelier ca să-i spună „ciopleşte-mi asta”.

Reporter: Oamenii erau plătiţi?

Romelo Pervolovici: Erau plătiţi. Aveau aranjamente. Era un cost. Dar pentru un judeţ nu era un cost aşa de mare. Lucrau şi erau plătiţi. Nu cred că mâncau cu noi, mâncau separat.

Reporter: Locuiaţi la mănăstire?

Romelo Pervolovici: Da, eram o teroare pentru preoţii de acolo. Era un compromis. Veneau şi ei cu ţuica în sutană. Cei care au început au fost gibonii, nişte răzvrătiţi - cât se putea pe vremea respectivă – erau fugăriţi de poliţişti să li se taie părul... În anii 70 erau nişte forţe de comportament antisocial, dar nu făceau artă socială.

Reporter: Aţi fost şi la Căsoaia?

Romelo Pervolovici: Nu am participat la Căsoaia. Am fost la Sighet. La cealaltă tabără de lemn nu am participat.

Reporter: La Arcuş?

Romelo Pervolovici: Nu am fost ca artist acolo.

Reporter: Dintre taberele internaţionale care ar fi mai importante pentru dumneavoastră?

Romelo Pervolovici: Sunt câteva tabere internaţionale mari în care a fost, mi se pare, şi Buculei. Apostu a fost în Japonia la o tabără. Taberele cotate erau foarte bine plătite.

Reporter: Parcă „Oglinda soarelui” se numea lucrarea...

Romelo Pervolovici: Da. O tabără foarte bine cotată. Dacă participai acolo însemna că eşti recunoscut ca sculptor. Sunt doar două-trei participări româneşti. Mai e cineva...

Reporter: Al. Călinescu-Arghira.

Romelo Pervolovici: Călinescu-Arghira, da, el are câteva participări.
[...]