Interviu Nicolae Roșu

1. În ce tabere de sculptură ați fost?
1970 – Măgura, Buzău ; 1971 – Arad ; 1972 - parcul Titan, București.

2. În ce fel era experiența dintr-o tabără de sculptură diferită / specială față de experiența obișnuită de a lucra în atelier?
Realizarea unei lucrări de dimensiuni mari necesită posibilitatea acoperirii cheltuielilor legate de procurarea materialului, aparatura necesară pentru a o manevra în timpul lucrului și transportul final. O tabără dă fiecărui participant  ocazia să poată realiza o lucrare de dimensiuni mari ceea ce pentru un tânăr la început de drum este de mare importanță.
În ‘70 pietrele erau deja puse la locul unde se vor lucra și monta. Noi am tras la sorți locurile, astfel
că fiecare și-a făcut lucrarea în funcție de ce piatră a primit. Sigur că fiecare a încercat ceea ce urmarea în drumul său artistic, la fel ca și mine....FAMILIE.... sau ceea ce gândeam în acea vreme – evoluția crucii la români, tema lucrării mele de diplom㠖 îmi amintesc că niște fragmente au fost tipărite în ziarul ,,Viața studențească”.

3. Era dificil să participi la o tabără? Cine realiza selecția?
Nu-mi este cunoscut după ce criteriu se făcea selecția.

4. Era o tabără avantajoasa financiar - bani, premii?
O  tabără nu este un avantaj financiar și premii de s-ar oferi ar fi caraghioase.

5. Era vreo constrângere în felul în care vă alegeați tema lucrării? Existau riscuri în ceea ce privește alegerea temei ? Simțeați că există cenzură?
Nu exista niciun fel de cenzură, din contră, în tabăra din ‘70 ne-am făcut de cap față de autoritățile comuniste, înjurându-i  în față, aruncând cu pietre și scriind pe mașinile pline de praf - atunci nu era asfalt până la Ciolanul - « Hoților », « Pungașilor »… Toate au culminat cu un pumn dat d-lui Lazăr Băciucu de sculptorul Laurențiu, care s-a scuzat a doua zi… Am făcut multe nebunii acolo....

6. Aveați anumite probleme formale pe care le explorați și care vă ghidau în alegerea temei?
Eram tânăr, eram îndrăgostit, îmi doream o familie... această temă mă preocupă și azi...

7. Care erau în vremea aceea (anii ‘70-80) reperele dumneavoastră în sculptură?
În acea vreme era la modă trecutul, influența artei populare românești, credința și încercarea de a te înscrie în arta vestică și de a te debarasa de arta oficială a realismului socialist.

8. Considerați că lucrările din taberele de sculptură erau o referință semnificativă  pentru  sculptura românească a vremii?
Cred că da, participanții erau sculptori care făcuseră dovada unor capacități artistice, se poziționaseră prin activitatea lor.

9. Aveau lucrările un impact care să depășească granițele țării? Ați participat și la tabere de sculptură din afara țării?
Tabăra în sine da, lucrările - nu cred. Dintre cei care au părăsit țara s-au dezvoltat cu totul altfel.

10. Se scria despre lucrările din tabere ? Care erau ecourile în rândul criticilor și în rândul publicului larg?
Se scria mult, ecourile erau puternice, publicul foarte interesat. Societatea era interesată de literatură, muzică, teatru, arte plastice..., nu banii erau cei care contau. Eram toți săraci în buzunare și încercam să ne îmbogățim în cap. Valorile erau valori și erau recunoscute.

11. Puteți să ne povestiți vreo întâmplare caracteristică pentru taberele de sculptură?
Într-o duminică - zi deschisă pentru vizitarea taberei de către locuitorii regiunii, în acest mod încercându-se realizarea unei legături între aceștia și participanții la tabără, o familie de țărani ai locului s-a așezat la mică distanță de mine. Mă priveau tăcuți cum lucram. A durat ceva până când șeful familiei, cu timiditatea și respectul ce-l au țăranii fața de orașeni, mă întreabă printre altele : 
 - Nu vă supărați, pentru cine faceți piatra ?
 - Pentru dumneavoastră.
Face ochii mari, e descumpănit și zice :
-  Pentru mine?
-  Da, pentru dumneavoastră.
-  Domnu’, nu e posibil, noi stăm la 4 km de aici.

12. Care considerați că este rostul și locul taberelor acum?
Schimb de experiență, realizarea unei lucrări de dimensiuni mari, legături de prietenie…